Agenda Digitala 2012 - Quo vadis Romania?

Romulus Maier: Aş dori să discutăm despre Agenda Digitală 2020 şi vizita doamnei comisar Neelie Kroes în România. De ce era necesară o astfel de agendă digitală şi cum ar trebui să se raporteze România la ea?
Varujan Pambuccian: Mie mi-e foarte teamă să nu vorbim de o reeditare a Agendei Lisabona. Dar o să vedem. În general, lucrurile acestea, programate aşa, global, la nivelul Uniunii Europene, după părerea mea, sunt mult mai puţin eficiente decât politicile diferenţiate, dar hai să vedem cum o să arate şi agenda asta. O să vă dau un exemplu foarte simplu: toată lumea vorbeşte de ani de zile despre broadband. Singura ţară care poate spune pe bune ce înseamnă broadband, care se poate măsura, este Coreea de Sud. Unde ştim, de fiecare dată după ce fac câte o revizie asupra noţiunii acesteia, că este o noţiune dinamica. În multe dintre zone – şi noi suntem într-o asemenea zonă, înţelegerea acestei noţiuni este foarte vagă. Şi este un exemplu minor. De aici încolo încep foarte multe lucruri. Cum măsori? Cum clarifici? De ce e necesar să ai topuri? Aparent, lucrurile acestea ţin de un management al domeniului, dar managementul acesta trebuie făcut extrem de diferenţiat şi de antent.

În Europa, există două categorii de state, din punctul de vedere al Tehnologiei Informaţiei: state care produc şi state care doar consumă. Fiecare dintre aceste categorii de state au, prin natura modului în care se raportează la domeniu, interese diferite. Şi abordări diferite. Măcar aici cred că ar trebui să se facă o diferenţiere. Una dintre problemele pe care le-am ridicat în discuţia cu doamna Kroes – care mi-a făcut o impresie deosebit de bună, spre deosebire de alţi comisari europeni din trecut care se ocupau de domeniul nostru, adică dânsa ştie ce vorbeşte – una dintre chestiunile pe care le-am ridicat a fost legată de problema proprietăţii intelectuale. Noi suntem un stat care produce. Un stat care produce are un interes clar în apărarea proprietăţii intelectuale a produsului lui. În apărarea acestei proprietăţi pe absolut toate pieţele pe care îşi desface produsele. Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană este foarte mult rămasă în urmă şi mecanismul prin care softul este protejat ca operă literară şi alte astfel de mecanisme nu ştiu dacă sunt cele mai stimulative pentru o ţară care produce.

Am să vă dau un exemplu foarte mărunt, aparent, dar care este un diferenţiator foarte, foarte puternic. Hai să luăm ca exemplu lumea gesture-ilor. Aici există trei companii majore care au patentat aproape tot ce se poate patenta: Apple, Samsung şi Microsoft. Companiile acestea trei au în acest moment un avantaj cert pe pieţe mari faţă de companii care n-au avut posibilitatea, măcar la ele acasă, să facă patentarea asta. Şi pentru care, fiind companii mai mici, poate intrarea doar pe pieţele americană, japoneză, e prea scumpă. E un lucru clar, care trebuie, într-un fel sau altul, remediat. Al doilea lucru va veni în curând. Uitaţi-vă la schimbarea majoră pe care o va produce într-un viitor nu foarte foarte îndepărtat, 3D printer-ul în procesul de producţie. Sau altceva similar 3D printer-ului. Diferenţiatorul nu va mai fi atât de mult fabrica şi procesul de fabricaţie, cât va fi blueprint-ul. Blueprint-ul, în momentul de faţă, nu are protecţie intelectuală nicăieri în lume. Dar acesta începe să devină un diferenţiator esenţial. Vă dau un exemplu: HP, care a construit un 3D printer pentru uz casnic (pe stilul lor, adică 3D printer-ul ieftin, iar consumabilele sus de tot), spunea un lucru foarte important. Că în viitor, părinţii nu vor mai cumpăra jucării, ci şi le vor produce în casă. Cumpărând ce? Blueprint-ul acelei jucării. Aici deja vorbim de un anumit tip de obiecte – în sens foarte larg, care nu beneficiază de proprietate intelectuală bine construită, dar care vor avea o importanţă certă în viitor.

RM: În ultima vreme, sunt din ce în ce mai multe voci care spun că patentele sunt depăşite şi că îngreunează inovaţia. Patentele sunt greu de obţinut, durează ani de zile şi procedura de obţinere a lor este foarte complicată şi prin urmare îşi permit să înregistreze masiv patente doar companiile foarte mari şi care au foarte mulţi bani. Un exemplu concret: Microsoft încasează bani pentru fiecare telefon HTC vândut. Cu toate că HTC vinde telefoane cu Android, preferă să plătească drepturi de autor la Microsoft în loc să se judece pe patente. Şi sunt câteva companii, cum ar fi Microsoft, Apple, IBM şi alţii, care au deja zeci de mii de patente.

VP: Sau Qualcomm, care este o firmă foarte competitivă, lumea în România ştie foarte puţin despre ei şi care sunt jumătate cercetători, jumătate avocaţi. E o firmă de producţie de proprietate intelectuală.

RM: Ne îndreptăm spre o lume în care jumătate vor fi avocaţi care vor verifica dacă un patent stă în picioare sau nu?
VP: Avocaţii verifică, în general, lucrurile care sunt în conflict, indiferent de natura lor. Dar ne îndreptăm spre o societate în care producţia de proprietate intelectuală începe să devină un tip de producţie. Nu mai suntem acum 200 de ani, când o invenţie era rară şi utilizarea ei era îndelungată. Acum avem de-a face cu lucruri care se inventează şi se inovează aproape într-un sistem de producţie, destul de bine organizat, centrele de cercetare-dezvoltare încep să semene cu fabrici de produs idei şi avem de-a face cu o perioadă foarte scurtă de utilizare a ideilor respective, pentru că ele sunt foarte rapid înlocuite de altele. Nu cred că [drepturile de autor – n.r.] frânează inovarea. Pentru că foarte multe din lucrurile care sunt în portofoliul companiilor mari au fost realizate în afară companiilor mari şi vândute. Problema vine din cu totul altceva: din dificultatea de a produce un lucru pe care l-ai inventat sau l-ai inovat. Nu vine dintr-o dificultate de a inova sau a inventa şi a-ţi înregistra descoperirea pe care ai făcut-o. Ci în posibilitatea de a fructifica în producţie lucrul respectiv.

Aici, foarte mulţi dintre inventatorii români greşesc, pentru că ei se încăpăţânează mai departe să caute un investitor pentru o idee. Or, investitori pentru idei sunt din ce în ce mai puţini în lumea în care trăim. A fost o perioadă în care, în IT, existau investitori în idei şi asta s-a întâmplat cam până pe la începutul anilor 2000. Dar genul acesta de investiţie este foarte rară şi este foarte greu de ajuns la ea. Vă dau un exemplu foarte simplu: Israelul a reuşit să facă un salt uriaş când, la începutul anilor 90, mai ales în perioada în care în Israel au emigrat evrei din fosta Uniune Sovietică, oameni care erau foarte bine pregătiţi, aveau doctorate, nu puteai să îi trimiţi în kibutz să culeagă portocale. S-a luat decizia ca, dintr-o ţară eminamente agricolă, Israelul să devină o ţară în care cercetarea-dezvoltarea să devină un produs vandabil. Şi a reuşit acest lucru cu brio. Israelul este unul din producătorii de proprietate intelectuală industriali, industrie de pe urma căreia o duce foarte bine astăzi. Iar eu cred că lucrul acesta ni s-ar potrivi într-o oarecare măsură şi nouă şi ar fi bine să facem pasul acesta. Noi nu mai suntem în perioada romantică, Edison, Bell… Un individ nu mai poate face paşi majori înainte. Suntem în perioada în care lucrurile acestea se fac aproape industrial, în echipe foarte specializate. De aceea, multe patente sau brevete de inovaţie nu mai aparţin unui individ, ci aparţin unui grup de indivizi, de cele mai multe ori într-o organizaţie specializată. Universitate, centru de cercetare, oricum, entităţi specializate.

RM: Revenind la România, ce ar trebui să facă Parlamentul pentru că adoptarea Agendei Digitale 2020 să se întâmple mai accelerat?

VP: Parlamentul nu mai are multe lucruri de făcut, a cam făcut ce trebuia făcut. Şi o să încep cu partea de comunicaţii. În zona de comunicaţii, practic, ANCOM-ul va fi cel care va pilota direcţia în care vor merge lucrurile. Parlamentul poate, indirect, prin controlul pe care îl are asupra ANCOM-ului, să influenţeze şi, în acelaşi timp, iarăşi, politicile în domeniu le face ministerul. Politici de care ANCOM-ul va trebui să ţină cont. Mă refer, în primul rând, la partea de broadband. Noi, de oarece timp, am cam răcit motoarele şi în zona serviciului universal, şi în zona asta, a dezvoltării a reţelelor de comunicaţii în zone greu accesibile. Sigur, există o reticenţă care vine, pe de o parte, din zona companiilor de comunicaţii, pe de altă parte, resursele financiare sunt mult mai mici pentru a subvenţiona lucrul acesta. Şi-atunci, eu cred că obiectivul acesta, de masă, nu va fi realizat. De a atinge o masă şi mai mare de consumatori. Nu va fi realizat în zonele clar foarte nerentabile din punctul de vedere al operatorilor. De altfel, asta a fost părerea mea şi în perioada în care se vorbea despre Agenda Lisabona, unde erau lucruri destul de asemănătoare din punctul acesta de vedere.

În ceea ce priveşte partea de eGovernment, care este iarăşi o chestiune de acelaşi tip, acolo mă tem că lucrurile vor continua să evolueze prost în România, pentru că fiecare minister continuă să dezvolte de capul lui, fără să accepte niciun fel de coordonare, sisteme informatice, câteodată şi reţele de comunicaţii pentru servicii minore. Şi mă tem că asta va fi o realitate care se va perpetua şi în anii care vor urma. Singura perioadă în care nu a existat aşa ceva a fost în perioada când a existat o guvernare monocoloră. 2000-2004. Pentru că atunci era mult mai uşor să ai o comandă unică pe absolut toate verticalele. Şi probabil că şi următoarele guverne vor fi guverne de coaliţie. Atâta timp cât vor exista guverne de coaliţie, este foarte greu de crezut că ministerele, având culori politice diferite, vor accepta o coordonare politică în orice.

RM: Care ar fi vestea bună, atunci?
VP: Vestea bună este că lucrurile acestea se vor întâmpla aşa cum se întâmplă de multe ori în România, forţat. Adică prin directive europene care trebuie implementate, prin realităţi de care trebuie să ţii cont, cam la acest mod.

RM: Industria se plânge de lipsa de dialog cu autorităţile şi, mai ales, de lipsa de proiecte.

VP: Eu cred că am avut un dialog continuu cu industria. L-am avut dintotdeauna şi o să-l am întotdeauna. Problema este legată de lipsa de proiecte, care vine din lipsă de bani. În momentul în care eşti nevoit să tai salarii, e clar că te gândeşti mai puţin la investiţii în zona asta, de infrastructură IT&C.

RM: Am accesat foarte puţine fonduri europene. De ce nu se poate face mai mult pe această direcţie?
VP: Aici nu este o vină foarte uşor de identificat. Şi o să vă spun de ce e mult mai complicat. În primul rând, PNDR-ul (Programul Naţional de Dezvoltare Rurală) a fost foarte prost scris. A fost scris de funcţionari din birouri şi, fiind scris în stil românesc – în ultima clipă, repede, repede, că tre’ să-l dăm la Bruxelles, hai să scriem ceva aici să umplem paginile – arată cum arată. Dacă o să vă uitaţi – şi, evident, beneficiarii de fonduri europene au găsit imediat portiţa cea mai uşoară în zona asta, foarte multe din proiecte sunt proiecte care se rezumă la a face o conferinţă, două, trei, a da ceva publicitate şi bani la greu managementului de proiect. Adică foarte multe din proiecte sunt proiecte fără consecinţe în lumea reală. La nivel naţional sau local. Au consecinţe pentru câţiva indivizi. Genul acesta de proiecte a fost posibil pentru că ghidurile au fost scrise în conformitate cu PNDR-ul, adică fără o legătură cu lumea reală, cu nevoile la nivel naţional. Pe de altă parte, există un al doilea rău în ceea ce priveşte fondurile structurale, şi anume, faptul că foarte mulţi au scris proiecte pentru punctaj. Şi trăgând de puncte, încercând să fie duse cât mai sus, unele din aceste proiecte ajung să fie nefinanţabile din bugetul alocat proiectului. Lucrul acesta încă nu se vede, e un iceberg, dar va crea probleme în curând, pentru că mulţi dintre cei care au beneficiat de fonduri europene în acest fel vor trebui să dea banii înapoi. Sau vin cu bani de-acasă. Pentru că nu vor reuşi să atingă obiectivele pe care şi le-au pus în proiect. Nu e în primul rând vina lor. Este, în primul rând, vina modului în care se face evaluarea proiectului. Foarte mulţi dintre evaluatori, dacă îi întrebi peste cinci minute ce au evaluat, nu ştiu să-ţi pună. Ei ştiu că s-au uitat pe proiect, au bifat cuvintele cheie, au acordat punctaje pe cuvintele cheie respective, dar nicăieri nu există obligaţia lor să verifice două lucruri care sunt fundamentale: dacă proiectul acela este realist, adică dacă bugetul acoperă ce scrie în proiect şi un al doilea lucru fundamental, dacă proiectul răspunde unei nevoi în lumea reală, dacă este sustenabil în continuare sau sunt nişte bani tocaţi.

Îngrijorarea mea nu este atât de mare că nu absorbim fonduri europene. Ci că fondurile europene pe care le absorbim nu au consecinţe în lumea reală. În ceea ce priveşte lipsa de absorbţie, asta înseamnă şi o lipsă mare de proiecte. Fondurile nu se referă în primul rând la stat, se referă în primul rând la zona privată. Nu ştiu de ce nu sunt accesate. Ştiu că sunt depuse cereri mai multe de finanţare , nu înţeleg de ce se amână call-urile foarte mult – uitaţi-vă, sunt nenumărate axe, nu s-au evaluat proiectele de la începutul anului, încă. Şi acelea trebuia să primească răspunsurile prin februarie, martie. Nu mai există nicio predictibilitate de genul ăsta şi până la urmă, oamenii îşi fac nişte socoteli. Da, dom’le, depun proiectul ăsta, are şanse să iasă, am să aflu răspunsul clar peste trei luni, dacă da, ştiu ce fac, dacă nu, ştiu ce fac. În general, cei foarte serioşi îşi planifică activitatea. În momentul care totul devine impredictibil, cu termene care nu mai au nicio legătură cu realitatea, call-uri care au fost anunţate, dar nu se mai întâmplă şi apar altele în locul lor…

Or, în momentul în care oamenii nu ştiu foarte clar pe ce pot să conteze, nici nu mai sunt foarte interesaţi să aplice. Cred că ideea aceea cu un minister care să coordoneze toate acestea e foarte bună, dar mă tem că a venit foarte târziu. Dacă ministerul se înfiinţează în toamnă, îi trebuie cel puţin şase luni pentru ca ceea ce face el să poată să aibă cât de cât efecte în lumea reală. Mă tem că acel minister ar trebui să mai coordoneze ceva, să coordoneze PNDR-ul următor. Pentru că dacă este făcut iarăşi în ultima clipă, iarăşi pe picior, hai, repede, că ne presează Comisia Europeană, hai să scriem ceva acolo, lucrurile iar vor ieşi prost.

Cred că în privinţa fondurilor europene, tot stilul ăsta foarte dezorganizat şi pe ultima clipă de a reacţiona pe care îl avem se vede cel mai bine. Şi, repet, nu este o vină a cuiva aici, ci una extrem de colectivă. De masă. Că nu reuşim să facem absorbţie. Polonia poate. Mentalitatea acolo e alta.

RM: Ce măsuri ar trebui să ia administraţia centrală pentru adoptarea Agendei Digitale?
VP: Două lucruri ar trebui. Primul ar fi să fie bani. Ceea ce e foarte greu de crezut că se va întâmpla. Astăzi am vorbit numai despre asta şi despre căderea globală următoare, este foarte greu de crezut că vor exista. Şi chiar dacă vor exista aceşti bani, puţinul acela de bani ar trebui cheltuit sub o comandă unică. Or, mă tem că lucrul acesta este foarte greu de realizat, mult mai greu decât de făcut rost de bani. Pentru că e foarte greu de crezut că departamentele IT ale ministerelor vor accepta acest lucru. Vor face tot ce vor putea să-l împiedice. Şi aici te lupţi cu o masă difuză foarte mare de oameni cu care e foarte, foarte greu să lupţi. Din Parlament, e imposibil. Lucrul acesta ar putea să-l facă o persoană de autoritate mare în zona executivului. Un prim-ministru, un vice prim-ministru. Dar care să-şi poată impune autoritatea în direcţia aceasta, ar trebui să fie foarte puternic, ceea ce într-o coaliţie e foarte dificil. Într-o coaliţie, de obicei, negociezi, nu ai poziţii de forţă.

RM: A existat un consens politic la intrarea în Uniunea Europeană, de exemplu. De ce nu s-ar putea realiza un astfel de consens, poate chiar deasupra coaliţiilor politice?
VP: Pentru că aici nu vorbim de un consens de tipul celui de intrare în UE, ci discutăm de un consens în care cineva devine şef, iar ceilalţi devin executanţi. Consensurile de genul acesta sunt foarte greu de obţinut când vorbim de coaliţii. Nu întâmplător, perioada în care lucrurile aici au funcţionat cel mai bine, am mai spus, a fost 2000-2004, când am avut guvern monocolor. Şi mă tem că de acum înainte vom avea de-a face cu multe guverne de coaliţie.

Dar dacă s-ar face un minister şi ministerul ar fi foarte atent la realismul proiectelor, adică la corelarea dintre buget şi obiective, la sustenabilitatea şi utilitatea proiectului, adică ce se întâmplă după ce se termină finanţarea, dacă el moare după ce se termină, nu-l mai finanţezi. Sau dacă el foloseşte la ceva mai mult decât la management de proiect. Iar aceste lucruri trebuie să existe în ghiduri şi în procedurile pe care le au evaluatorii. Alt lucru fundamental de care trebuie să se ocupe un asemenea minister este PNDR-ul. Nu în ultima clipă, nu pe genunchi, nu hai să dăm ceva repede la UE. Aici sunt ceva mai optimist. În ceea ce priveşte o comandă unică peste zona de IT a tuturor ministerelor, nu sunt optimist.