Irina Athanasiu Profesor la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, Universitatea "Politehnica" Bucureşti. irina@cs.pub.ro

      Câteva fapte de viaţă:
1. Un student primeşte tema pentru proiectul de an. Caută rezolvări în Internet, fiind vorba de o problemă clasică găseşte o soluţie. O înţelege la nivelul la care să o poată adapta la cerinţele speciale ale temei primite. Până aici totul este în regulă. Cu condiţia ca în documentaţia pe care trebuie să o prezinte pentru proiect studentul să indice în mod onest de la ce a plecat. Mai ales că un test realizat cu un program specializat în descoperirea plagiatului în software (www.cs.berkeley.edu/~aiken/moss.html) indică un scor de 88%. Numai că urmarea nu este aşa. Dacă în soluţia iniţială apărea un număr de versiune (2.0.4) şi un copyright indicând ca autor, un profesor la o prestigioasă universitate americană, în proiectul studentului versiunea devine 1.0 şi are un nou autor. Proiectul este acceptat, soluţia devine model, studentul este felicitat şi din păcate lecţia pe care o învaţă este că "ţine".
2. Un asistent în plină afirmare se străduieşte şi reuşeşte să dea ca teme de casă sau proiecte de an şi teme mai dificile. Până aici totul este foarte bine, pentru că reuşeşte să îi antreneze pe cei mai buni studenţi să rezolve probleme mai puţin obişnuite. Dar există o urmare. Peste doi, trei ani când studenţii respectivi au terminat facultatea, asistentul, devenit eventual între timp şef de lucrări sau lector publică soluţiile respective ca lucrări proprii fără să îi menţioneze pe studenţi. În acest mod are mai multe lucrări publicate, îi creşte punctajul pentru avansare etc. Omisiunea "a ţinut".
3. Un cadru didactic care concurează pentru un post superior, descoperă că nu are destule publicaţii, conform criteriilor de evaluare. Soluţia normală – să încerce să publice mai mult, se ştie că fără publicaţii nu se poate avansa în această meserie. Soluţia anormală – îi roagă/obligă pe câţiva colegi, eventual mai tineri, să îl ia coautor la nişte lucrări cu care nu are nici o legătură. Dintr-un motiv oarecare soluţia "ţine". Trecerea unui personaj prin cele trei ipostaze are loc în timp, cu desfăşurări şi efecte colaterale în aceaşi notă. Ceea ce mi se pare cel mai grav în faptele de viaţă de mai sus este că dacă se face confruntarea autorilor cu faptele, răspunsul senin este – nu face toată lumea aşa?
      Trecând peste faptul că nu este "frumos" să îţi însuşeşti munca altuia şi că plagiatul este pedepsit prin lege, regulamente etc., mă întreb de ce acest gen de atitudine pare să fie în extindere. Nu este caracteristic numai zonei TI. Personajele de care vorbim îşi doresc să obţină rezultate cât mai repede cu cât mai puţină muncă şi fără să îşi pună probleme legate de moralitatea abordărilor. Cei care sunt studenţi vor să obţină hârtia pentru care "stau" în facultate, după care să ajungă şefi, cei care sunt cadre didactice să parcurgă treptele ierarhiei, ţinta fiind să muncească alţii pentru ei. Sistemul se autoîntreţine, studenţii care au uitat să citeze sursele utilizate sunt cei care deveniţi cadre didactice îşi însuşesc munca altora.
      Şi uite aşa uităm că energia nu ar trebui să fie concentrată către satisfacerea unor criterii de evaluare. Pentru că ne grăbim, nu mai observăm ce fac alţii, astfel că ratăm ocazia să constatăm că avem colegi care chiar îşi fac temele şi la terminarea facultăţii au o meserie, avem colegi care sunt foarte respectaţi în comunitatea ştinţiifică, că studenţii ştiu de fapt care este valoarea fiecărui cadru didactic etc. Dar ne pasă?
      Copiatul nu este o invenţie nouă. Îmi aduc aminte că am avut colegi în facultate care copiau. Nu ştiu dacă în cele din urmă viaţa i-a pedepsit. Atunci era vorba de copierea temelor de la colegi sau de copiat la examen. Efortul implicat de descoperirea fraudelor era redus. Acum lucrurile s-au complicat, dar dacă toată lumea şi-ar face datoria conform "fişei postului" astfel de fapte de viaţă nu ar fi posibile.
      Este mai uşor să munceşti mai puţin. Dacă toată lumea este ocupată să muncească cât mai puţin să nu ne mirăm că toate oportunităţile trec pe lângă noi. Fiecare omisiune de tipul celor de mai sus reprezintă mai multe oportunităţi ratate. Fiecare oportunitate ratată poate să însemne nu rămânerea pe loc ci un pas înapoi. Ne putem permite asta?